GRECIA ANTICA

Civilizaţia greacă a preluat elementele de civilizaţie urbană din civilizaţiile orientale, sintetizându-le şi ridicându-le pe alt nivel structural şi a constituit astfel originea întregii civilizaţii europene. Înaintea civilizaţiei greceşti propriu-zise se sintetizează pe aceleaşi teritorii şi purtată de populaţii asemănătoare o etapă preliminară reprezentată de civilizaţiile minoică şi miceniană în mare parte paralele şi contemporane cu cele ale Orientului antic şi ale Egiptului.Periodizarea istoriei civilizaţiei greceşti:

- 7000-6200 î.e.n. – Protoneolitic;

- 6200-3000 î.e.n. – Neolitic;

- 3000-2700 î.e.n. – Chalcolitic (Epoca metalelor din cupru)

- 2700-1150 î.e.n. – Epoca bronzului (în această perioadă se dezvoltă civilizaţia minoică; 1570-1150 î.e.n. – este perioada civilizaţiei miceniene);

- 1150-725 î.e.n. – Epoca geometrică;

- 725-479 î.e.n. – Perioada arhaică;

- 479-323 î.e.n. – Perioada clasică;

- 323 î.e.n. -27 e.n. – Perioada elenistică.Durând între mileniul al treilea şi sfârşitul mileniului al doilea, civilizaţiile minoică şi miceniană au reprezentat un echivalent al celor orientale dar cu structuri sociale şi culturale într-o măsură importantă diferite. Civilizaţia minoică şi miceniană au fost urmate de o îndelungată perioadă intermediară, perioada geometrică sau homerică, pentru ca apoi, începând cu secolul al VII-lea î.e.n. să se dezvolte civilizaţia grecească propriu-zisă cu cele trei etape ale ei: arhaismul, clasicismul şi elenismul.

Civilizaţia minoică

Având ca epicentru insula Creta şi insula Thera (Santorin – astăzi), distrusă ulterior în mare parte de un cutremur, civilizaţia minoică este caracterizată de ample aşezări urbane: Knossos, Phaistos, Hagia-Triada, dominate de un palat. Spre deosebire însă de palatele orientale şi egiptene, adevărate fortăreţe, palatele minoice nu sunt fortificate şi sunt ordonate în jurul unei imense curţi interioare deschise pe care o mărginesc cu faţade deschise, dublate de portice, din coloane de lemn cu capitele de piatră, numite protodorice, curtea interioară servind drept piaţă publică pentru ceremonii şi adunări. Această piaţă publică este şi principalul for ceremonial al comunităţii, fără să comporte sanctuare închise, misterioase. În curte aveau loc întrecerile şi jocurile rituale, reprezentate de altfel în picturi şi pe inele sigilare.

Regalitatea cretană se asemăna cu cea orientală şi egipteană prin faptul că, după acelaşi model, se situa în fruntea unei ample birocraţii bazată pe un grup social specializat al ştiutorilor de carte şi avea drept sediu un palat care concentra nu numai funcţiile rezidenţiale şi protocolare ci şi funcţiile ceremoniale, administrative, militare şi economice ale întregii comunităţi. Ca şi în Orient, economia era una de schimb în natură, nu monetară, dar, spre deosebire de Orient, comunităţile agricole sau meşteşugăreşti se pare că erau constituite din oameni liberi.

Datorită faptului că majoritatea teritoriilor ocupate de civilizaţia minoică erau situate pe insule, navigaţia era o ocupaţie deosebit de importantă, constituind principalul factor dinamic al societăţii.

Civilizaţia cretană a inventat un sistem de scriere caracterizat prin 3 etape: etapa hieroglifică, etapa linearului A şi etapa linearului B, preluat apoi de societatea miceniană. Dintre acestea doar scrierea lineară B a putut fi descifrată, ea exprimând o limbă grecească primitivă, asemănătoare cu limba lui Homer – aheeana.

Sfârşitul civilizaţiei cretane s-a produs brusc, fiind probabil urmarea unui cataclism natural.

Civilizaţia miceniană

Începuturile civilizaţiei miceniene coincid cu marea migraţie a indoeuropenilor care ocupă teritoriile arhipelagului grecesc. Astfel, aşezarea de la Micene comportă ocupată de aristocraţia războinică miceniană (aheeană, cum se numesc noii veniţi), înconjurată de mormintele monumentale ale şefilor acesteia şi un oraş jos, deschis, locuit de agricultori şi de meşteşugari. Citadela este fortificată cu ziduri masive, iar în interiorul ei sunt ordonate pe terase câteva construcţii între care domină tipul de megaron – o construcţie patrulateră compusă dintr-un vestibul şi o sală acoperită cu un acoperiş cu două pante, cu funcţie de reşedinţă, prevăzută cu o vatră centrală. În acelaşi timp este şi sală de adunare, ceremonii, sediu al puterii. Noii veniţi, aheenii, vorbeau o limbă grecească primitivă. Lupta (între războinici, scene de vânătoare, etc) este tema preferată a picturilor care decorează palatele miceniene.

Civilizaţia greacă

Civilizaţia greacă se naşte în împrejurări violente şi tulburi, cunoscând o îndelungată perioadă de involuţie şi de existenţă rurală. Pentru această poemele homerice sunt singurul document scris care s-a păstrat. Ruralizarea civilizaţiei greceşti este marcată prin dispariţia marilor aşezări urbane cu arhitectură monumentală şi prin involuţia tuturor meşteşugurilor şi tehnicilor, cu relativa excepţie a ceramicii, unde tradiţia s-a păstrat cel mai puternic, bogatul decor minoic şi micenian fiind înlocuit cu un decor geometric relativ sărac şi caracterizat de teama de gol. De aici cele două nume care se dau acestei prime epoci a fierului greceşti – epoca homerică sau perioada geometrică.

În ceea ce priveşte organizarea socială, civilizaţia greacă din această perioadă este o societate puternic militarizată, războinică, condusă de şefi, după toate aparenţele ereditari, dar în acelaşi timp supuşi unei cenzuri populare. În cadrul acestei organizări, ierarhiile sunt riguroase iar legătura este în primul rând legătura de sânge, sistemul de rudenie.

Poemele homerice nu-i menţionează pe dorieni. Pătrunderea dorienilor în Grecia nu are caracterul unei campanii de cucerire sistematică, ci mai degrabă o colonizare agricolă. Această reocupare de către dorieni a teritoriului grecesc s-a menţinu, în primele etape, în limitele unei civilizaţii rurale. Abia în secolul al VIII-lea î.e.n. avem certitudinea apariţiei unor oraşe, adică a unor structuri concentrice, polarizând în jurul unui centru în acelaşi timp economic, meşteşugăresc şi comercial, ritual ceremonial, militar şi politic, oraşe care se bucură de autonomie şi au o structură de stat independentă. În acelaşi timp, odată cu apariţia oraşelor de reface întreaga reţea de schimb, creându-se astfel premisele pentru dezvoltarea urbană a Greciei. Tot în această fază apar primele forme de semne premonetare, aşa numitele obele, care servesc drept echivalent general în relaţiile de schimb.

Forma politică este regatul, cu dinastii în general ereditare, dar spre sfârşitul epocii geometrice apar premisele democraţiei antice. În general societatea greacă cunoaşte două instanţe politice a căror importanţă va creşte în decursul timpului în defavoarea instituţiei monarhice: senatul (adunarea celor bătrâni, a şefilor de familii) şi adunarea poporului (iniţial limitată doar la cetăţenii înarmaţi, ulterior deschisă tuturor cetăţenilor şi comportând drepturi politice egale pentru toţi). Această evoluţie nu a fost simplă. Reformele celor 3 mari legiuitori Dracon, Solon şi Clistenes au fost însoţite de frământări violente.

Prin secolul al VII-lea î.e.n, demosul atenian s-a răsculat cerând legi scrise şi reforme: reîmpărţirea pământurilor, anularea datoriilor şi a sclaviei din datorii, drepturi politice. Deşi s-au dat primele legi scrise (legile lui Dracon, 621 î.e.n.) care îngrădeau abuzurile judecătorilor, conflictele au continuat. Spre a împiedica izbucnirea unor răscoale, aristocraţii au însărcinat în 594 î.e.n. pe arhontele Solon, (cunoscut în Atena prin poeziile sale cu teme patriotice) să reorganizeze, pe baze noi, statul atenian. Reformele sunt considerate o adevărată constituţie ateniană. Potrivit acestor reforme, sclavii datornici au fost eliberaţi. Au fost răscumpăraţi şi readuşi în patrie sclavii vânduţi sau fugiţi în alte ţări. În locul vechii împărţiri a populaţiei după origine (naştere) Solon a împărţit-o după venit. El a fixat drepturile şi îndatoririle fiecărei categorii după cantitatea de grâu pe care o avea. Acesta lege micşora prestigiul eupatrizilor, care nu mai puteau conduce necondiţionat cetatea, ci doar dacă erau şi bogaţi. Deşi reformele lui Solon au micşorat puterea aristocraţiei ateniene şi au întărit demosul, ele nu au adus linişte în polis. Solon însuşi spune că „şi-a ţinut scutul la mijloc” (între popor şi nobili).

După moartea lui Solon, puterea a fost preluată de un tiran capabil numit Pisistratus. În 510 î.e.n, după 20 de ani de la moartea lui Pisistratus în Atena conducea un tiran pe nume Hippias; locuitorii erau indignaţi de samavolniciile lui. Unii s-au revoltat, dar au fost pedepsiţi. Revolta din anul 510 î.e.n a fost organizată de Clistene, sprijinit de Sparta. El era un aristocrat cu idei progresiste şi a devenit conducătorul partidei populare. După alungarea tiranului Hippias, el nu a fost ales conducător al cetăţii datorită concepţiilor sale neagreate de cetăţeni, ci a câştigat Isagoras, şeful Partidei oligarhice. O nouă revoltă acum împotriva lui Isagoras, face din Clistene noul conducător al oraşului şi în 509-507 î.e.n elaborează reformele ce vor fundamenta democraţia ateniană: a împărţit populaţia pe bază de teritoriu, în districte, amestecând astfel pe aristocraţi în masa poporului. A întărit adunarea poporului, armata; a împiedicat pătrunderea în conducerea statului a elementelor primejdioase democraţiei înfiinţând ostracismul. Ostracismul înseamnă exilarea din ţară a aceluia pe care poporul îl socotea primejdios democraţiei şi intereselor sale. Cuvântul ostracism vine de la ostrakon care în greceşte înseamnă ciob şi pe care se scria numele celui ce urma ca, prin votul Adunării poporului, să fie alungat pentru 10 ani.

În ceea ce priveşte arhitectura, acum se definesc cele trei ordine de construcţie: doric, ionic şi corintic. Ordinul este un subansamblu coerent de sistem constructiv prin a cărui repetiţie ordonată se obţine întregul sistem. Elementul care stă direct pe sol şi suportă întreaga construcţie este stilobatul cu trepte.

Perioada arhaică durează de la 725 î.e.n. până la 479 – data căderii Acripolei ateniene sub perşi. Este perioada în care se structurează şi se transformă toate aspectele esenţiale ale civilizaţiei greceşti: statul cetate, democraţia antică, structura monumentală a oraşelor, tipologia arhitecturii greceşti, arta plastică figurată grecească, literatura greacă. Trecerea de la perioada arhaică la perioada clasică, este caracterizată de revoluţia eliberării reprezentării figurale, de democraţia antică, de filozofia clasică grecească, detaşată de mitologie şi teologie.

Un prim aspect al perioadei arhaice îl constituie colonizarea greacă. Determinată de cauze multiple – demografice (saturaţie demografică în zona Greciei continentale şi chiar în arhipelag), economice (nevoia de noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere), sociale (luptele interne din cadrul societăţii greceşti) – colonizarea pleacă de la primele roiri agrare şi ajunge ulterior să exporte modelul polis-ului cetăţilor-stat greceşti, ducând astfel la apariţia de noi oraşe care păstrează legătura cu metropola, cetatea-mamă. Fenomen nemaiîntâlnit până atunci în istorie, colonizarea va cuprinde tot bazinul de est al Mediteranei, Marea Neagră, Sicilia şi sudul Italiei.

În această epocă se constituie marile sanctuare greceşti: Delphi, Olimpia, Delos. Totodată epoca arhaică parcurge drumul de la scrierile homerice la poemele didactice ale lui Hesiod, la odele corale ale lui Pindar. Tot acum se constituie idealul de frumuseţe grecesc; este epoca în care apare filozofia.

Urmând după marea zguduire a războaielor medice şi după victoria grecilor asupra imperiului persan, perioada clasică reprezintă epoca de apogeu a civilizaţiei greceşti, democraţia găsindu-şi formula optimă la Atena, sub conducerea lui Pericle.

Pe la jumătatea secolului al V-lea în Atena au reînceput luptele dintre democraţi şi aristocraţi. Au învins democraţii conduşi de Pericle. În timpul său, democraţia ajunge la cea mai mare înflorire. Adunarea poporului a căpătat cel mai important rol în stat. La ea participau toţi cetăţenii de peste 20 de ani. Pericle a creat şi alte organe de conducere, slăbind puterea aristocraţilor. A hotărât ca funcţionari să fie traşi la sorţi şi unele funcţii să fie plătite ca să poată ajunge la treburile obşteşti şi oamenii mai săraci din demos. Spre a educa cetăţenii, Pericle a hotărât să se plătească din fondurile statului participarea acestora la spectacole. Vreme de 15 ani, Pericle a fost ales în calitate de membru al colegiului celor 10 strategi. Mare orator, bun organizator şi comandant militar, foarte instruit, Pericle a contribuit la întărirea statului atenian şi la înflorirea culturii. Era prieten cu oameni învăţaţi şi artiştii cei mai mari ai vremii sale, care se întâlneau şi discutau în casa sa. A fost „sufletul cetăţii sale”. A ridicat Atena pe cele mai înalte culmi, făcând din ea „şcoala întregii Elade”. Pericle a legat de Atena portul Pireu, cel mai vestit din Grecia prin aşa-zisele „Ziduri lungi” străbătute de străzi.

Totodată este epoca lui Platon şi Aristotel, a lui Fidias şi Demostene.

Epoca elenistică începe odată cu cucerirea macedoneană. Acesta pe de o parte răspândeşte ideile şi formele culturii greceşti în Orient, iar pe de altă parte vehiculează forme şi idei provenind din Orient în întreaga lume grecească. Încă de pe vremea lui Alexandru câteva importante creaţii – Mausoleul din Halicarnas sau templul zeiţei Artemis din Efes, depăşesc limitele tradiţionale ale artei greceşti, admiţând o compoziţie complexă în care claritatea ordinelor este depăşită de complexitatea coronamentelor, iar seninătatea clasicului face loc patosului şi dinamismului.

Cucerirea Orientului a dat naştere unor monarhii elenistice, forme politice hibride îmbinând regalitatea tradiţională macedoneană, compatibilă cu existenţa comunităţilor de oameni liberi, cu cetăţile-stat, care îşi pierd parţial independenţa, intrând sub autoritatea regilor elenistici. Toată epoca elenistică poate fi înţeleasă ca un imens proces de sinteză între lumea orientală şi cea grecească, de sinteză ce tinde către constituirea unei formaţiuni teritoriale unice, în care modelul propus este, totuşi, cetatea autonomă, dar care nu poate fi realizat decât prin constituirea unor mari unităţi politice teritoriale conduse monarhic. De aici o dinamică accentuată a societăţii elenistice, frecvente conflicte între formaţiile politice elenistice şi o permanentă nelinişte exprimată cultural şi artistic atât prin pătrunderea rapidă a unor forme orientale, cât şi prin expresii tensionate, agitate şi excesive.

Semnificative pentru civilizaţia greacă sunt şi două din Cele 7 minuni ale lumii antice:

Statuia lui Zeus din Olimp

Întreaga lume ştie despre Jocurile Olimpice, însă nu sunt mulţi cei care îşi dau seama că statuia zeului în onoarea căruia se ţineau în vechime aceste jocuri, a fost şi ea una din Cele Şapte Minuni ale Lumii. Olimpia era un loc cult. Templul şi altarul lui Zeus, atrăgea pelerini din toata părţile lumii greceşti şi celebrarea concursurilor atletice erau adesea legate de ritualuri funerare. Olimpia nu era un oraş, o comunitate urbană, ci un lăcaş de cult, în jurul căruia se îngrămădeau clădirile care îi adăposteau pe pelerinii ce veneau să se închine şi pe sportivi, care veneau să participe la jocuri. În ziua de la mijlocul Jocurilor Olimpice, o sută de boi erau sacrificaţi acolo şi arşi ca ofrandă lui Zeus.

Cheltuielile pentru construcţia statuii au fost asigurate printr-o colectă de mare amploare, desfăşurată în toată Grecia, în anul 470 î.e.n. Peste 14 ani a avut loc inaugurarea impresionantului edificiu. Cu o lungime de 64 de metri, o lăţime de 27 de metri şi 12 m înălţime era cel mai mare templu din întreaga lume elenă. Interiorul statuii era o structură de rezistenţă armată cu fier, lemn şi ipsos. Însă exteriorul uimea prin deosebita bogăţie a materialului: faţa, braţele, mâinile şi picioarele, adică toate părţile descoperite ale corpului, erau din fildeş sculptat. Părul, podoabele şi sandalele erau din aur, având o greutate totală de 200 de kilograme. Ochii erau două pietre preţioase. Picioarele lui Zeus se sprijineau pe un taburet susţinut de doi lei. Zeus ţinea în mâna stângă un sceptru, în vârful căruia era un vultur, pasărea sa purtătoare de mesaje. Pe mâna lui dreaptă se afla Nike, zeiţa înaripată a victoriei, preluată ca o amintire de către îngerii creştini.

Pausanias ne-a lăsat o remarcabilă descriere a statuii lui Zeus: „Pe capul său se afla o coroană sculptată cu ramuri de măslin. În mâna dreaptă ţine o statuie a zeiţei Victoria, făcută din fildeş şi aur... În mâna stânga zeul îşi ţine sceptrul încrustat cu felurite metale, iar pasărea din vârful sceptrului este un vultur. Sandalele zeului sunt făcute din aur, ca şi roba sa, iar veşmintele sunt ornamentate cu animale şi flori de crin sculptate. Tronul este decorat cu aur şi pietre preţioase, cu abanos şi fildeş.”

„Atunci când sculptura a fost terminată, Fidias, s-a rugat la Zeus să-i dea un semn dacă opera era după înfăţişarea sa şi dacă îi plăcea. Imediat, spune povestea, un fulger acoperea locul. Toată podeaua din faţa statuii a căzut pe locul, unde în aceea zi se afla un vas de bronz ce pavata cu marmură neagră, nu albă, cu o margine înălţată de Paros, formând un fel de bazin pentru uleiul de măsline care era turnat peste statui.”

Statuia a continuat să atragă veneraţia şi mirarea celor care credeau în Zeus. În 391, clerul bisericii l-a convins pe împăratul Theodosius să interzică practicarea cultelor păgâne şi să închidă templele. Statuia a fost dusă, deci, la Constantinopol. În 462 a avut loc un incident ce a distrus palatul şi implicit statuia.

Templul Zeiţei Artemis din Efes

În anul 1870, Eduard Gibbon amintea cu tristeţe distrugerea Templului Zeiţei Artemis din Efes de către ostrogoţi, în anul 262 e.n.

In 560 i.e.n., Cresus, regele Lidiei, a atacat oraşul Efes, l-a ocupat şi a reuşit să-şi împlinească visul de a finanţa construirea templului zeiţei Artemis. Costul trebuie să fi fost foarte mare, deoarece fundaţiile şirului de coloane erau neobişnuite, constituind o grea încercare.

Cum acea regiune era expusă unor frecvente cutremure de pământ, templul a fost construit deasupra unei mlaştini, în ipoteza justificată că subsolul moale ar absorbi vibraţiile. Pe fundul unei gropi adânci s-au fixat, unul lângă altul, trunchiuri de stejar, arşi la suprafaţă, fiind astfel trataţi împotriva putrezirii. Apoi s-au adus blocuri mari de piatră, care au constituit temeliile templului, lung de 105 m şi lat de 51 m. Acoperişul său de formă triunghiulară, susţinut de 127 de coloane din marmură albă, se înălţa la 18 metri, ceea ce corespunde unei clădiri cu şase etaje, după normele actuale.

Plafoanele şi structura de susţinere erau din lemn de cedru mirositor, uşile sanctuarului erau din lemn de chiparos, parţial aurite şi acoperite cu picturi în mai multe culori. Zeiţa însăşi era reprezentată de o statuie sculptată dintr-un butuc de viţă de vie, înaltă de 2 metri, împodobită cu aur şi argint.

Insa Herostrate, împins de nebunia onorurilor, a hotărât să devină celebru. El a dat foc, în anul 356 î.e.n., sanctuarului. Numai statuia zeiţei Artemis a rămas practic intactă. Grecii superstiţioşi au văzut în acest lucru un miracol şi au hotărât să reconstruiască imediat templul. Întreaga naţiune a participat la acest efort. Sub conducerea arhitectului Cheirocrates, a văzut lumina zilei un nou templu al zeiţei Artemis, şi mai mare decât cel vechi, cu dimensiunile la sol de 125 de metri lungime şi 65 de metri lăţime. Dincolo de aceasta diferenţă de mărime, templul semăna perfect cu cel anterior. Totuşi, pentru a preveni pericolul focului, plafonul şi structura de susţinere a acoperişului nu au mai fost făcute din lemn, ci din piatră.

Sparta

Sparta (în greacă Σπρατη, sau Lacedemonia în greacă Λακεδαιμων) oraș-stat în Greciaantică, în peninsula Peloponez, situat pe râul Eurotas.

Sparta era caracterizată de o cultură războinică și atrocități ridicate la grad de tradiție. Pământurile din Sparta erau cultivate de sclavi, periecii, supravegheați intens, de vreme ce erau mai numeroși decât spartanii, cea ce a provocat diverse revoluții. Spartanii erau caracterizați prin capa roșie și barba stufoasă. Nou-născuții bolnavi sau cu diferite deficiențe erau asasinați într-un mod teribil, fiind acceptați numai copiii capabili de a face față războiului.

Spartanii erau poporul războinic cel mai temut și doar atenienii au îndrăznit să-i înfrunte, plătind un preț mare pentru acest lucru.

Singura problemă a Spartei era lipsa marinei, motiv pentru care în bătălia de la Termopile a fost nevoită să recurgă la inamicul său, Atena. Prima derută a spartanilor a fost înregistrată în această bătălie contra Imperiul Persan. Sparta nu a trimis decât câteva sute de răzoinici sprijiniți de marina greacă.

Sparta a obținut hegemonia Greciei în războiul Peloponezului (431 - 404 î.Hr.,) în detrimentul Atenei.

Așa-zisa hegemonie și succesul Spartei a fost încheiat de Teba în bătălia de la Leuctra(146 î.Hr.), când mare parte din populația masculină spartană a murit.

O legendă spune că 300 de spartani au reușit să țină în frâu mai mult de 1.000.000 de persani pentru 3 zile și 3 nopți. Această ispravă a dat curaj grecilor, care au reușit să învingă imensa armată a persanilor.

Sparta a fost înființată în sec. VIII î.Hr. de dorieni în regiunea Laconia. Era organizată ca stat militar, având o armată de sol puternică. Societatea era alcătuită din: parieci(locuiau în jurul orașului Sparta și se ocupau cu agricultura, meșteșugurile, negustoria),hiloți (făceau parte din populațiile cucerite de spartani), aristoi (cei care dețineau puterea și participau la conducerea statului), spartani (cetățenii originari din Sparta).

Statul spartan era condus de 2 regi (considerați șefi militari supremi și preoți) de „Sfatul bătrânilor” (gerusia) și de „Adunarea poporului” (apella), formată din spartanii majori. Organul cel mai important al statului spartan era „Colegiul celor cinci efori”, având drept de control asupra tuturor activităților.

Σπάρτα Sparta Secolul al XI-lea î.Hr. – 371 î.Hr. → Teritoriul Spartei antice Capitală Sparta Limbă/limbi greaca veche Formă de guvernare Monarhie Epoca istorică Antichitate - Invazia doriană Secolul al XI-lea î.Hr. - Liga Peloponezului 546-371 î.Hr. - Pacea de la Callias 371 î.Hr.

Cultura Mayasa

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in pesterile lor din munti.“ De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).Cucerirea nimicului

Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreausangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.